Dedicatie: lui Grieg, bobul nazdravan care mi-a aratat ca exista perfectiunea in vie!

Vita-de-vie

Se spune ca era o data o vita-de-vie batrînã de cînd lumea si rodnicã precum pamîntul. Ea îsi întindea radacinile pana in inima pamantului si isi inalta mladitele catre cer pana la atingerea racoroasa a vidului. Aceasta vita-de-vie facea tot felul de struguri pentru toate gusturile si posibilitatile, in functie de locul unde apareau acesti ciorchini. Cei de la poale erau mai amari si mai acri pentru ca ei rar vedeau lumina soarelui. Acelora le placeau intunericul si siguranta pamantului. Ciorchinii atarnau grei pana la pamant unde se odihneau fara sa le pese de tarana care se lipea de suprafata lor murdarindu-le culoarea galbuie-pamantiu.

Cei care erau mai sus erau mai curati si dulce acrisori pentru ca se hraneau cu apa din roua si din ploi. Se formau ciorchini mari si cu multe ramificatii pentru ca lor le placea sa stea impreauna. Acesti struguri aratau mai bine decat gustul lor si erau mereu acoperiti de roua care stralucea intr-o pojghita argintie pe suprafata boabelor.

La nivelele mai de sus se aflau strugurii cu boabe rare si foarte coapte in arsita soarelui. Acestia erau tari si taria lor apoape ca il imbata pe cei care ii gusta. Boabele de culoare rosiatica erau micute si aproape stafidite insa inauntru vinul incepea deja sa se faca.

Spre (in loc de catre pt a evita cacofonia) ramurile superioare se gaseau ciorchinii cu boaba perfect rotunda a strugurilor care cresteau alintati de leganarea vantului si care se vedeau de departe, insa la care putini aveau acces. Ei erau buni la gust si iti umpleau inima cu dulceata lor aleasa. Ciorchinii se deschideau cu generozitate pentru cel insetat si isi ofereau racoarea brizei inchisa in boaba cu reflexe albastrui.

Bobul Nazdravan

Odata insa, in arsita sfarsitului de vara, pe una dintre mladitele tinere, si care se intaltau semete direct catre soare, mult deasupra celorlalti struguri, acolo unde nici un strugure nu indraznise vreodata sa apara, se nascu un bob mic. Acesta insa crescu foarte repede mare si frumos si imediat in urma sa incepu sa apara un intreg ciorchine de boabe minunate care se inspirau de la acest bob care le dadea speranta ca si ele vor ajunge asa de mari si coapte.

Bobul cel nazdravan de la care plecare ciorchinele cel minunat, crescuse alchimizand in el seva pamantului, apa pura din roua de dimineata, focul soarelui arzator de la amiaza si briza racoroasa a vantului. In mod tainic bobul cel nazdravan reusise sa le amestece pe toate folosindu-se de lumina vinetie a cerului instelat din noptile scurte de vara. Astfel, implinind un tainic proces de crestere, bobul nazdravan a crescut si s-a copt intr-un mod perfect, cum nu se mai vazuse prin partile acelea. El reusea sa adune toate bogatiile de care se bucurau toti strugurii la toate nivelele si sa implineasca astfel complet insusi destinul unui bob de strugure. Devenise un exemplu de fotosinteza si alchimie pe care toti ceilalti il urmau sau il indiviau. Culoarea sa galben-auriu stralucea in lumina soarelui si suprafata sa neteda si perfecta reflecta lumina lumii in nuante fascinante. Greutatea sa promitea vinul cu cel mai rafinat buchet si rotunjumea sa era o expresie a perfectiunii formei.

Ciorchinele sau de-asemenea se marea pe zi ce trecea cu noi boabe tinere si frumoase ce apareau cu miile, facand ciorchinele remarcat de la mare distanta, atat datorita pozitiei sale, foarte sus pe vita-de-vie, cat si datorita dimensiunilor sale si a frumusetii boabelor care cresteau in el. Fiind inspirate de boaba cea nazdravana, si celelalte boabe din acest ciorchine urias incepusera sa traiasca aspirand catre aceeasi perfectiune a realizarii destinului lor ca boabe de strugure.

Mai mult, chiar si alte boabe din vie incepusera sa culeaga toate bogatiile pe care le aveau la dispozitie fara a se mai limita numai la ceea ce vedeau la boabele de la nivelul lor si sa se implineasca in acelasi fel perfect asa cum vazusera la bobul nazdravan. Astfel si alti ciorchini incepeau sa aiba boabe care cresteau si se dezvoltau mult mai mult decat nivelul din vita-de-vie la care se nascusera. In plus, pe mladitele cele mai de sus, acolo unde nu crestea de obicei nici un strugure, acum incepeau sa apara si alti ciorchini dupa modelul ciorchinelui urias care devenea pe zi ce trece o atractie pentru orice privitor.

Totusi, chiar si in ciorchinele cel urias, nu toate boabele erau la fel de dulci si gustoase. Fiind atat de mare, ciorchinele avea si el rebuturile sale. Erau boable care stateau in umbra celorlalte pentru ca le era frica de lumina care le evidentia defectele. Crescand in umbra ele erau acre si diforme. Altele se simteau prea pretioase (deh, crescusera chiar langa boaba cea mare si nazdravana de la care plecase totul si se considerau mai mult decat celelalte boabe) si de aceea cautau sa stea mai deoparte de celelalte boabe, separandu-se oarecum – fara sa stie – de seva datatoare de viata si energie a vitei-de-vie. Altele se considerau nedreptatite ca nu sunt lasate sa mearga la alti ciorchini unde credeau ca vor gasi lucruri si mai minunate decat aceasta implinire a destinului. Poate ca acolo mai jos vor gasi lucruri interesante, vor putea sa se distreze si sa faca ce vor fara sa se simta prosti. Altele erau roase pe interior de viermele indoielii sau al invidiei si, desi aveau o suprafata neteda, cresteau mucegaite interior. Iar altele pur si simplu atarnau in mod inert de ciorchine fara sa faca nici cel mai mic efort de alchimie sau fotosinteza, asteptand sa se hraneasca din contributia tuturor celorlalte boabe minunate care cresteau din abundenta in jurul lor si multumindu-se sa viseze ca intr-o zi vor fi si ele aidoma boabei nazdravane care atarna coapta in varful ciorchinelui urias. Toate acestea erau micile probleme ce cresteau impreuna cu ciorchinele urias si, asa cum vom vedea, isi vor avea si ele rolul lor neasteptat in povestea noastra, rol pe care insasi vita-de-vie li-l harazise.

Vulpea Vicleana si Orgoliul Ranit

Intr-una din zilele de arsita ale sfarsitului de vara, o vulpe vicleana trecea insetata prin via noastra. Satula sa mai ciuguleasca boabele acre sau usor dulcege la care ea putea ajunge pentru a-si potoli setea, cu gura uscata si cu limba prafuita, ea se protapi chiar sub ciorchinele cel minunat care crestea maret mult deasupra nivelului la care vulpea avea acces. Incepu acolo sa-si imagineze ce bine i-ar prinde sa guste cateva dintre acele boabe mari si minunate, ba chiar sa ia tot ciorchinele si sa il puna la pastrare in vizuina sa. Asa un ciorchine poate sa dureze si toata iarna si cu asemenea boabe hranitoare poate nu numai sa isi astampere setea, dar chiar si foamea in timpuri de restriste. Dar cum sa ajunga ea acolo? Ce viclesug ar putea oare sa o aduca mai aproape de mult ravnitul ciorchine si bobul nazdravan?

Deodata visarea ii fu intrerupta de rasetele unor soricei care chicoteau pe seama  vulpii celei viclene. Mandra si plina de orgoliu vulpea se rasti la soricei:

“Ce aveti mai? Ia vedeti-va de treaba voastra!”

“Degeaba visezi cumatra, caci nici chiar tu, care este maestra intrigilor si a masinatiunilor, nu ai nici o sansa sa te-nfrupti din minunatiile ciorchinelui urias. Nu ajungi la ciorchinele minunat nici daca te ridici pe labele din spate asa cum fac oamenii!” continuau sa o tachineze soriceii.

Zambind siret vulpii ii incolti un plan in cap si zise cu o falsa modestie dar cu un ton de cunoscator:

“Nici nu e nevoie dragii mei. De ce sa fac un asemenea efort cand strugurii aceia sunt cei mai acri?”.

Galceava atrasese deja tot felul de mici animale ce isi aveau salasul printre butucii de vie si care acum isi dadeau cu parerea. Cu toti ramasera uimiti de afirmatia vulpii si o priveau usor neincrezatori. “Sa fie oare cel mai mare si mai minunat ciorchine, impodobit cu bobul cel mai rumen care s-a vazut vreodata, acru??” se indoiau marunt micutele fapturi.

Vazand ca le-a sadit neincrederea in inimi, vulpea isi continua planul cu tupeu nemaivazut:

“Ce, este cineva care a gustat acele boabe din ciorchinele cel urias? Uitati-va la el, ce semet se inalta, dar cum de nu a fost nimeni care a gustat vreodata din el? De ce se tine oare atat de sus si de departe de noi ceilalti? Va spun eu care-i secretul cel teribil al acestei situatii…” spuse vulpea cu glas mai scazut ca si cum s-ar feri de cine stie ce vrajmas.

Micile animale, prinse deja in siretlicul cumetrei, se buluceau unele peste altele sa se dea mai aproape pentru a auzi secretul cel teribil ce-ascunde ciorchinele urias.

Cand adunarea se linisti in asteptarea secretului teribil, vulpea rosti triumfatoare:

“Nimeni nu a gustat acei struguri pentru ca ei sunt acri!”. Intreaga adunare ramasa fara grai, abia clipea uimita de-asa o revelatie.

Cine s-ar fi asteptat la asa ceva…

“As fi putut desigur sa ma infrupt chiar eu din ei, dar nu se face atata efort pentru o gramada de acrituri!” vorbi mai domol vulpea ca pentru ea, consolidandu-si astfel cucerirea maruntei gloate. Acum nimeni nu mai gandea la esecul vulpii de a se infrupta din ciorchinele urias. Cu totii se gandeau cum de-au putut fi atat de orbiti de bobul cel nazdravan de culoarea chihlimbarului si de ciorchinele sau urias.

Cand murmurele incepeau sa ia locul soaptelor, vazduhul a fost sagetat de un tipat de pasare:

“Minciuni de cumatra smechera!” pitigai o pasare asezandu-se sus pe o mladita a vitei-de-vie. “Eu sunt aici sus mereu si pot sa va spun ca strugurii acestia sunt cei mai frumosi si mai parfumati pe care i-am vazut eu vreodata in viata mea la inaltimi. Cumatra, vicleana cum o stim, a vrut doar sa isi acopere neputinta, sa isi spele rusinea cu naivitatea voastra!”.

Verdictul pasaresc a fost nimicitor, iar izbanda vremelnica a vulpii se narui in tipetele de indignare a gloatei rozatoare.

“Mincinoaso! Vicleano!” se auzeau tipetele furioase ale celor care acum o alungau pe cumatra vulpe cu ocari batjocoritoare. Degeaba cauta vicleana sa isi mai salveze pielea, pierderea parea ireparabila.

“De ce nu zbori tu pana acolo sus ca sa ne arati ca ai dreptate?” o tachinau altii…

Turbata de suparare si cu orgoliul gatuind-o, vulpea s-a retras prevenitor din calea lor. A fost prea simplu! Nu trebuia sa apeleze la o asemenea afirmatie. Si totusi acum era convinsa chiar ea ca strugurii aceia sunt cei mai acri, caci numai niste struguri acri pot sa nasca asemenea controverse! Insetata de o crunta razbunare, acum vulpea voia sa dea la pamant toate boabele ciorchinelui urias. Simtea ca este de datoria ei sa faca dreptate si sa arate adevarul gloatei nedrepte. Ba chiar si ceilalti ciorchini, care incepusera sa se iveasca pe mladitele din inaltimile inaccesibile, inspirati de bobul nazdravan vor fi dati la pamant si calcati in picioare pentru ca sunt toti acrii. Va face un prapad, isi planuia vicleana lovitura. Nu mai era doar o chestiune de orgoliu ranit, nu, acum ea trebuia sa lumineze multimile credule. Se si vedea vicleana, in chip de salvator, purtata pe brate de multimile recunoscatoare.

Acum insa trebuia sa gaseasca ceva cu care sa transforme infrangerea in victorie si sa o pedepseasca pe pasarea rebela si pe toti cei care au batjocorit-o. Trebuia sa aduca la pamanat ciorchinele urias. Dar cum sa faca aceasta cand strugurii erau atat de sus. Tot dand tarcoale pe furis butucului de vie pe care crestea ciorchinele urias – pentru a nu atrage rasetele si batjocura celor dimprejur – vulpea avu o strafulgerare.

Privind de unde era ea, privind de jos in sus, parea ca toate boabele se sprijina pe bobul cel mare si perfect rumenit din varful ciorchinelui. S-a tot uitat din mai multe parti si acum totul era clar pentru cumatra: toate celelalte boabe se sprijina pe aceasta boaba magnifica ce ii ademenea pe toti. Daca ar reusi sa o disloce, daca ar reusi sa o dea jos doar pe aceea, atunci toate boabele ciorchinelui ar cadea la pamant si astfel toti se vor putea convinge ca vulpea a avut dreptate: sunt toate niste acrituri spurcate! Ar putea apoi sa faca la fel cu toti ciorchinii si sa se razbune pentru ocara indurata, aducand multimii lumina adevarului.

Acesta deja nu mai parea de un plan de nerealizat si vulpea cea vicleana s-a pus pe treaba sa aplice marsavul plan. A-nchipuit un sistem de parghii care s-arunce in aer o piatra potrivita chiar in directia bobului nazdravan pentru a-l dizloca.

Zis si facut, manevrand parghiile puterii, piatra pleca si-atinse bobul nazdravan desprinzand-ul de codita cu care era legat de vita-de-vie. Ajuns fiind insa la maturitate, el nu se mai sprijinea demult pe seva care ii venea prin acea codita de legatura deoarece acum el isi tragea seva direct din elementele inconjuratoare. Asadar bobul nazdravan, in loc sa se prabuseasca precum piatra la pamant, zbura cu gratie si ateriza pe o frunza in forma de caus care se afla chiar in varful mladitei vitei-de-vie ce sustinea ciorchinele urias. De-acolo bobul nostru putea sa fie vazut si admirat de toti strugurii din vie. In plus, spre disperarea vulpii, celelalte boabe se sutineau singure prin legatura pe care o aveau cu vita-de-vie caci ceea ce parea ca se sprijina pe bobul nazdravan se dovedise a fi sustinut de intreaga vita-de-vie. Bobul cel nazdravan se dovedea a fi numai un exemplu ce putea sa fie observat de oriunde. Acum, prin miscarile si masinatiile vulpii, bobul nazdravan, devenise un exemplu pentru intreaga vie caci toti puteau sa il vada si sa-l admire.

Vulpea si Boabele Acre

Disperata si cuprinsa de o neagra manie, realizand cum planul sau se naruia din nou neputincios, vicleana vulpe incepu sa zgaltaie butucul de vie. Poate asa o sa faca sa cada ciorchinele urias din inaltimi. Gestul sau insa avu un efect neasteptat. Vibratiile au ajuns pana in ramurile de sus ale viei si au inceput sa scuture din ce in ce mai tare ciorchinele urias cat si pe ceilalti ciorchini care cresteau in preajma.

Va amintiti de boabele mai debile, cele acre carora nu le placea lumina orbitoare de la acest nivel, de cele care atarnau inerte de ciorchine, de cele pretioase care se tineau mai deoparte de restul boabelor, de cele care erau roase de invidie sau indoieli? Ei iata ca a venit si timpul lor sa joace un rol in povestea noastra: ele toate au cazut la pamant chiar sub nasul vulpii! Si pe masura ce scutura vulpea butucul minunat, boabele care nu aveau o legatura puternica si sanatoasa cu vita-de-vie cadeau rostogolindu-se la pamant. Parea ca toata zona de sub vie se acoperise cu stricaciuni cazute de sus. Unele chiar topaiau vesele la pamant, srigandu-si “libertatea” obtinuta astfel prin viclenia vulpii.

Va dati seama ce uriasa victorie pentru vulpe, caci iata, acum avea dovada ca strugurii cei minunati sunt acri! Minunea s-a implinit! Acestea toate erau boabele cazute de acolo de sus, si erau toate acre si pocite. Multimea cea marunta se aduna grabita sa vada nemaivazuta intorsatura.

“Asadar, iata ce produce ciorchinele urias pentru care voi m-ati batjocorit! Dar eu, pentru ca-mi pasa, nu m-am lasat, si iata, aveti aici dovada! Iar daca nu ma credeti, gustati!” conchise triumfatoare vulpea, semetindu-se deasupra adunarii de animale mirate de aceasta noua intorsatura a lucrurilor. Ba unele boabe, topaind inca in cadere, chiar strigau: “credeti-o pe cumatra vulpe, acolo sus toti strugurii sunt acri!”

Rand pe rand animalele se apropiau si gustau sau miroseau boabele cazute si se strambau a lehamite. Erau intr-adevar acre si miroseau a putred. Cine si-ar fi putut imagina. Vulpea isi recastigase respectul celorlalte animale si planul ei parea ca a reusit pe deplin. Multiumea a inceput sa o aclame pe vulpea cea vicleana si in iuresul sarbatorii calca in picioare boabele cazute. Aproape toate au fost terciuite si facute una cu pamantul.

Acolo sus insa, in inaltul ultimelor mladite ale vitei de vie, ciorchinele cel urias stralucea mai frumos ca niciodata in lumina blanda a soarelui la asfintit. Acum nici o pata nu mai stirbea stralucirea boabelor ramase in ciorchine. Ciorchinele urias si ceilalti ciorchini asemanatori continuau sa creasca mai intens ca niciodata sub privirea blanda a bobului nazdravan care isi stergea discret o lacrima de roua pentru toate acele boabe ce-si gasisera sfarsitul calcate in picioare de multimea, orbita de vulpea cea vicleana.

Asa ii gasi inseararea pe toti, pe unii jos in intuneric felicitandu-se c-au dovedit ca strugurii sunt acri acolo sus si astfel nu mai au de ce sa aspire catre mai sus, pe altii sus in inaltimi mangaiati de ultimele raze ale zilei continuand sa transforme esentele naturii in nectarul divin.